La Moşie

Este căsuţa noastră la care visam în seri târzii, atunci când, obosiţi , de pe drumuri şi şantiere prăfuite, lăsam capul pe umărul lui Paul şi ne gândeam la o grădină plină de flori, cu trandafiri parfumaţi, undeva departe de zgomotul oraşului prăfuit, un loc uitat de lume, liniştit, arhaic, şi plin de oameni cu bun simţ. Cam mult nu?!

Şi ce pot să-ţi spun? A fost ca un fulger, ceva neaşteptat, un anunţ în ziar, după care, deplasare la faţa locului. Era un ianuarie plin de zăpadă, iar drumul, mai mult de jumătate, a fost cu ceaţă,obositor şi fără prea multe perspective încântătoare, dar când ne-am apropiat, ca prin farmec ceaţa a dispărut şi în faţa ochilor ni s-a înfăţişat o privelişte mirifică. Cerul, de un albastru ireal, albastru plin de mister si dorinţe, încadra munţii din depărtate, munţi încărcaţi din belşug cu zăpada albă şi pură. Era, parcă, o imagine din stampele japoneze, încărcate de semnificaţii, simboluri, simplă, dar expresivă.

Când am ajuns, a fost dragoste la prima vedere. Paul a iubit-o din prima clipă, era vrăjit de Ea, de parcă se cunoşteau din mai multe vieţi trăite împreună şi, meritul lui, a văzut la Ea ceea ce eu am văzut mult mai târziu, o perspectivă de ansamblu la cum avea să arate Ea  în final.

Au urmat luni întregi de muncă şi şantier, alergătură, drumuri lungi şi obositoare între casa de la oraş şi cea de la munte sau, cum cu duioşie  am numit-o, Moşia. Am visat lângă şi cu Ea, am plâns şi am fost fericiţi cu ea, am muncit cot la cot cu echipa şi când a fost funcţională pot spune că ea, căsuţa, s-a mai născut odată.

 

Am construit vise, care, după multă trudă, au început să devină realitate. Am scormonit în cufărul cu amintiri al României, cufăr atât de bogat, şi am ajuns la concluzia că arhitectura românească tradiţională este, prin simplitatea sa pură, plină de bun simţ, aşa cum era odinioară românul, practică şi echilibrată, iar la estetică fără cusur.

Nici acum nu este totul gata, dar, am încetinit ritmul căci este obositor şi timpul nu ne permite să stăm prea mult aici. Dar. De fiecare dată când sosim la Ea, avem câteva ceva de terminat, de vopsit, de adăugat. Este o adevărată încântare această muncă, căci, de această dată, o facem pentru sufletul nostru, deşi, fiecare proiect în parte reprezintă  un copil.

Să nu te gândeşti că aşa arăta, precum în fotografiile de aici, nu-ţi voi povesti despre aventura noastră de a transforma o casă de la ţară, casă ce a fost  mutilată în anii trecuţi. Am să povestesc toate aventurile noastre pe un alt blog de suflet al meu http://arhitectura-arta-design.blogspot.com/

Este o căsuţă de 100 de ani, cu o istorie destul de zbuciumată, ce a găzduit  copii la grădiniţă sau chiar postul de Poliţie în ani foarte îndepărtaţi. Ne-a plăcut la ea stilul aproape intact al arhitecturii tradiţionale româneşti, deşi coteţele şi fânarele ocupau pe jumătate curtea din spate, destul de mică, învelitoarea din tablă trona ca o pălărie ruginită şi găurită, iar gardul, deşi în zonă de munte, era din şipci metalice şi îmi zgâria retina în contrast cu pădurea verde şi foşnitoare din depărtare. 

 

Au trecut trei ani de atunci, şi, cu multă muncă şi trudă, trandafirii, deşi micuţi, înfloresc şi-mi dăruiesc  în fiecare zi porţia de parfum, iar iasomia mă răsfaţă la fiecare început de vară.

La fereastra dormitorului, în fiecare dimineaţă, flori de muşcate roşii, liliachii şi roz îmi mângâie privirea împreună cu razele dulci ale soarelui. Te invit la un mic tur în grădina mea de vis.

Grădina din faţa casei este doar primul pas spre mica noastră Moşie. Este o grădină cu flori puţin pretenţioase, care să reziste la multe zile de secetă şi ierni geroase. Dar oricum, trandafirii, deşi la început de drum, sunt nelipsiţi.

După care urmează terasa şi grădina care ne oferă intimitate, mult verde şi câteva flori pentru culoare.

Ea este micuţa noastră Jojo, pe restul îi vei cunoaşte mai târziu.

 

În faţă flori, iar în spate, cămara cu bunătăţi

 

În drum spre grădina cu aromatice şi altele

După un gard mic, mai mult de delimitare a unui spaţiu, este o grădină micuţă, uneori chiar neglijată, dar care se încăpăţânează să-mi dăruiască în fiecare an coşuri întregi cu păstăi aurii şi dolofane, miresme încântătoare de tarhon, cimbru, busuioc şi creson, podoabe de acrit borşul din frunze lunguieţe de măcriş şi coroniţe pentru întronat ciorbele, leuşteanul. Dar să nu uit de minunatele mingi verzulii, guliile care-mi înnobilează ciorbele şi supele.

Şi să  mai pomenesc de zmeura cea parfumată şi afinele care mă răsfaţă cu dulceaţa lor în fiecare iarnă alături de un morman de clătite aburinde. 

Toate acestea sunt nimic pentru unii grădinari, dar mie îmi pare că este Grădina mea de Vis, este locul unde uit de toate şi unde am simţit că El, Pământul îmi dăruieşte o clipă de fericire, unică, nemuritoare şi împlinită alături de familia mea  şi de Ea, Moşia noastră.

Şi alături de Jojo, pe care ai cunoscut-o puţin mai devreme, iată şi pe ceilalţi prieteni pe care îi luăm în permanenţă cu noi: 

Bibi, dulce, iubitoare şi alintată

 

… şi o guralivă nelipsită de la masa cu bunătăţi, Chanel (de la Coco!!!)

 

Şi acum flori pentru tine, bunul meu prieten.

Când sunt în drum spre Ea, am emoţii precum un adolescent mereu îndrăgostit, şi de fiecare dată când ne întâlnim parcă este pentru prima oară. Îmi răsfaţă ochii cu un verde parcă unic, puternic şi intens pe care îl regăsesc  în sentimente tumultoase, îmi ofertă un aer proaspăt de parcă acum îl descopăr ca pe o comoară, iar florile sunt o adevărată încântare, sunt simple, dar pline de culoare, nu sunt grupate, ci s-au îmbrăţişat parcă într-un sărut prelung şi diafan, ochiul boului zâmbind şăgalnic unui trandafir ce agale îşi răsfiră petalele parfumate peste florile aurii de gazanii. Şi puţin mai la dreapta se întinde puţin timid un gutui, care, deşi are doar un an, îşi întinde ramuri tremurânde spre o rodie ce se încăpăţânează să reziste gerului de peste iarnă şi să înflorească în fiecare primăvară.

Dar, aşa cum îţi spuneam, atunci când iubeşti ceva cu disperare, pot găsi comoara pe care, poate, niciodată nu am crezut că o voi descoperi. Nu este cu cocoşei de aur, nici diamante sau nestemate, ci este Ea, căsuţa viselor mele, acolo unde îmi voi regăsi clipele din copilărie la bunici, alături de vise ce acum se împlinesc şi iubiri ce parcă în adolescenţă le-am pierdut alături de un buchet imens de flori. Întind mâna şi mângâi cu duioşie roua revărsată peste firele moi de iarbă, închid ochii şi-mi umplu pieptul cu parfumul de Grădină căci în curând, când voi ajunge în oraşul prăfuit, toate acestea mi se vor părea un basm, o iubire îndepărtată la care, în clipele de linişte, mă voi gândi la Ea cu disperare şi cu dorinţa mereu născută de a reveni la Ea cât mai des cu putinţă.

O iubesc şi mă iubeşte, simt asta, o aştept şi o caut mereu, aşa cum un adolescent îşi caută cu înfrigurare jumătatea, cu emoţii şi bâlbe de îndrăgostit, cu roşu în obraji şi privirea pierdută în zare  în căutare de răspunsuri.

Să nu te superi dacă, din când în când, mai uit de tine (ştii bine că nu este aşa!), dar să ştii că atunci sunt cu Ea; ne îmbrăţişăm, şi ne iubim cu frenezie, şi, indiferent de anotimp, eu îi dăruiesc Ei clipe de prietenie, iar Ea îmi dăruieşte de fiecare dată cununi de vise împlinite, parfum de trandafiri, bulgări de nămeţi ce-mi împodobesc Crăciunul şi poate, ce este cel mai important, liniştea şi dragostea căminului meu.