o zi

M-am trezit brusc, deşi încă somnul mă copleşea... îmi place să  dormitez înfundată în patul moale şi prietenos. Cu ochii mijind încerc să desluşesc camera fără să mă trezesc de-a binelea. Am zărit draperiile de la geam şi atunci am ştiut că sunt la Moşie. Din acel moment somnolenţa îmi dispăru şi, cu regret parcă, îmi întind mâinile, semn că este timpul să mă dau jos din pat. Totuşi, mă mai ghemuiesc încă o dată sub duna pufoasă şi călduroasă, încercând să mai dorm puţin.

Degeaba. De prin geamurile destul de secretoase, se aude ciripitul unui stol de păsărele, deşi ţipătul unui piţigoi este deasupra tuturor,şi, în surdină, se aude în depărtare torsul alintat al unei drujbe...

Liniştea aceasta atât de dulce mă seduce de câte ori sunt la Moşie, chiar dacă ţipătul şăgalnic al unui copil sau motorul ambalat al unei maşini îmi aduce aminte că sunt printre oameni.

Este timpul să mă trezesc.

... aici timpul parcă se măsoară altfel... oricum, timpul meu este diferit faţă de cel al localnicilor, asta este sigur! Aici timpul curge încet, molcom, fără grabă şi isterii urbane.

Trag draperiile şi soarele îmi invadează camera, dăruindu-mi cu dărnicie din viaţa lui, iar muşcatele aliniate la geam mă învăluiesc cu parfum discret de dimineaţă înrourată.  Trag adânc aer în piept şi-mi capăt buna dispoziţie pierdută în oraşul prăfuit.

Azi este sărbătoare, este Sf, Maria, este 15 august.

Am uitat să-ţi spun  că aici satul este împărţit pe din două,  la religie, dar şi la amplasarea gospodăriilor,  căci jumătate este ortodox şi jumătate este catolic, eu aflându-mă pe  axa imaginară care împarte satul pe din  două.,mânăstirea ortodoxă aflându-se către est, iar biserica catolică la vest, la 100m de căsuţa mea. Azi este mare sărbătoare, sărbătoare care uneşte pe catolici şi pe ortodocşi, sărbătoare care aduce aminte fiecărui sătean, dacă mai era cazul, că este sărbătoarea întregii comune, sărbătoarea tuturor. În aceste zile au venit şi francezii din comuna prietenă din Franţa, tradiţie de 20 de ani  pe care românii ţin să o ţină cu sfinţenie. Îi primeşte în casele lor, îi omeneşte cu ce au ei mai bun, îi tratează ca pe oaspeţi de vază.

Dimineţile şi nopţile de august sunt reci, doar soarele de prânz îmi mai aduce aminte că încă este vară. Un bun obicei ce-l am, dimineaţa fac o scurtă plimbare în grădină şi îmi îmbrăţişez din priviri florile, copacii, roşiile. Câtă tihnă şi dulce alintare găsesc în aceste dimineţi târzii; roua îmi mângâie cu duioşie picioarele şi, cu oarecare sfioşenie, îmi caut cele pentru ceaiul de dimineaţă: mentă, rostopască şi alte frunze de prin grădină.

Dimineţile au ascunse în ele misterul unor linişti cuminţi, unde se aude doar ciocănitul insistent al unei ciocănitori, paşii târşiţi ai unor bătrâni care, parcă timid, se îndreaptă către magazinul de peste uliţă. Doar scâncetul încet al unei căruţe ce se întinde pe şosea îmi dă de ştire că satul este treaz.

Închid ochii şi sorb liniştit din ceai ascultând freamătul ce, încetul cu încetul cuprinde satul.

După liniştea ceaiului de dimineaţă ne propunem să mergem la izvoare.

Izvoarele de tratament, ştiute de bătrâni de sute de ani, captate de prin preajma primului război mondial, izvoare despre care s-au scris multe şi cam atât, căci ele au rămas uitate de autorităţi spre fericirea sătenilor şi a vieţuitoarelor de prin preajmă. Şi vreau să-ţi spun că sunt foarte multe izvoare şi cu tratamente din cele mai diverse. Dacă te doare burta, întreabă orice bătrân de pe uliţă şi te va îndemna la izvorul cu cauciuc, de unde, însetaţi şi flămânzi, mulţi cai se adapă cu nesaţ. Iar dacă te doare fierea sau ai probleme la ochi, sigur te vor îndemna la izvorul de lângă canton. Dar nu se opreşte mirajul izvoarelor căci, mai sus, spre Soveja, este un izvor îngrijit de nemţi de prin anul 1942, izvor care te oblojeşte de dureri reumatismale, îţi ia durerea cu mâna şi mâinile obosite şi noduroase îşi găsesc aici leacul. Aşa cum spun bătrânii, aici este bine să te tratezi, te ungi cu nămolul din baltă şi apoi te speli cu apa din bazin, deşi, tanti Anica ştie mai bine că apa ar trebuie să fie caldă... dar asta este altă poveste. Şi mai sunt alte izvoare, care te tratează de alte vătămări, aşa spun bătrânii satului, că te vindecă fără ca boala să se mai întoarcă. Oricare ar fi povestea acestor izvoare, este sigur un dar divin şi, înţelepţii satului ştiu asta. Povestesc tuturor despre ele ca să ştie tot omul când este bolnav să nu mai meargă jos până la Vidra la doctor, că aici ai doctor fără bani, sigur şi probat de sute de ani de părinţii, bunicii şi străbunicii lor.  

Aici ne întâlnim cu nenea Ghiorghiţă care vine de la Negrileşti cu traista plină cu rotocoale de caş afumat, bunătate de prin zonă, ce făcu înconjurul ţării şi nu numai, dar se ştie, nu poate oricine să facă aşa ceva, şi cine face are reţeta proprie păstrată cu sfinţenie şi transmisă doar din tată în fiu. A vândut ceva azi căci ştia că aici este sărbătoare şi vor fi mulţi oameni de la oraş, ba chiar şi francezii au cumpărat de la el fiind ademeniţi de mirosul îmbietor al caşului afumat. A fost o zi bună pentru nenea Gheorghiţă, mai ales că ştie că  aici şi la Soveja sunt câţiva gospodari faimoşi pentru caşul afumat ce-l fac.

 

Cum mai erau 2 ore până la ora prânzului, ne-am hotărât să vizităm nişte vecini care de 3 ani s-au întors din Italia cu hotărârea fermă de a începe o viaţă nouă aici, alături de părinţi. Mai greu le-a fost cu integrarea, mai ales pentru Katia, care s-a născut acolo, însă alături de cei dragi au reuşit.

Aproape toţi tinerii din comună sunt plecaţi din ţară, cei mai mulţi în Italia; au plecat după vise frumoase, dar se întorc împovăraţi de muncă şi dor de casă. Luna august este luna când se întorc acasă, să-şi vadă copii şi părinţii, roşi de dor şi griji, cu sacoşe pline de cadouri, miraje şi vise pentru o viaţă mai bună. În luna august vezi aproape la fiecare poartă câte o maşină cu număr de Italia, semn de avuţie şi prosperitate, mândria dar şi grija părinţilor de pe aici.  Doar după câte un păhărel de vin mai auzi, mai mult pe şoptite, că viaţa acolo este grea, cu muncă multă şi bani mult mai puţini acum, cu frământări şi griji pentru cei de aici, şi, deşi zâmbeşte uşor, ochii îi sunt umezi, priviri de frică şi iubire aruncate pe furiş către un pici blond, semn că-i puştiul lui.

Dar azi este forfotă, veselie, toate necazurile sunt uitate., măcar pentru o zi.

Ajungem acasă, uşor obosiţi.

Liniştea grădinii mă copleşeşte şi nu-mi doresc nimic, atât de plăcută este starea. Privesc cu duioşie peste gardul vecinului şi-mi umplu ochii cu priveliştea tihnită ce-o întâlnesc. Miros de fân şi proaspăt de corcoduşe dulci se strecoară ademenindu-mi simţurile.

Stau preţ de câteva minute, privesc şi mă încânt, îmi afund clipa în amintirile prăfuite şi uitate ale bătrânilor ce, cândva, şi-au depănat aici viaţa. Şi, atunci, îmi doresc cu disperare să nu moară tot ce este românesc, să nu moară încetul cu încetul aşa cum se sfârşesc bătrânii noştri, trişti şi uitaţi.

Deşi nu locuieşte aici, îl vad din când pe nea Andrei să-şi muncească petecul de grădină ce-o are. Nu ştiu ce vârstă are că parcă anii, sigur mulţi la număr, au lăsat de mult brazde adânci pe chipul său uscat. Corpul îi este aplecat spre ţărâna grădinii într-o continuă plecăciune, parcă mulţumind pământului pentru darurile primite. Este tăcut şi, dacă nu ar fi foşnetul frunzelor, nici nu aş şti că este la grădină; are ochii mijiţi de parcă ar căuta într-o dorinţă continuă speranţa unei zile dulci, perpetue.

Pe uliţă se aud strigătele copiilor care, ştiind că se apropie ora de culcare, sunt parcă grăbiţi să-şi termine joaca. Un pici, cu ochii ca cerul, îşi plimbă băţul prin praful ridicat de nişte gâşte gălăgioase şi speriate.  Este fericit, păşeşte hotărât spre zări necunoscute. De acum începe viaţa şi lumea este a lui.   

Orele amiezii au trecut liniştit şi seara se aşterne brusc, imediat ce soarele dispare după deal ca într-un joc dea v-aţi ascunselea!  Se lasă răcoarea unei seri de început de toamnă atât de brusc încât te întrebi dacă acea căldură moleşitoare de peste zi nu a fost decât un vis. Greierii îşi încep concertul lor nocturn, aducând melancolia ce mă copleşeşte la fiecare sfârşit de vară.  

Orele, aici, la Moşie, trec atât de repede încât mă întreb dacă nu cumva este o conspiraţie a ceasornicarilor. O uşoară lene mă cuprinde cu duioşie şi, sinceră să fiu, îmi place foarte mult. De când am renunţat la tv serile sunt liniştite, calme, şi doar câte un film alături de Paul ne umple serile.

În depărtare se aude câte  un petrecăreţ pierdut pe uliţă acompaniat de o muzică ce se pierde în valurile depărtării.  

Mă afund cu plăcere în patul moale, pufos şi prietenos... închid ochii şi visez la clipele tihnite de peste zi. Doar o zi. O zi la Vizantea Mănăstirească.